despre invatatura umilitatii

vremurile foarte grele m-au invatat cred umilitatea. chiar cea care m-a salvat de atate si atatea ori

m-a salvat de la a spune "eu nu accept asa ceva" un fel de pervertire a demnitatii de catre mandrii, stime, orgolii

sa fii demn inseamna sa nu te injoseti, sa fii umil inseamna sa nu faci contrariul, si de asemenea sa te doara la pl daca facand asta, arati "josnic" :))

daca stau sa ma gandesc cea mai faina umilitate am invatat-o cred de la iris, de la stan, de la flumser, de la bunicul meu

cred ca umilitatea e singura care te poate salva de prostie. de prostia de a incerca sa fie altceva decat un simplu om, egal cu toti ceilalti, si care poate doar aspira 

in felul asta umilitatea te salveaza in asa cat iti poti cu adevarat actualiza sinele, potentialul autentic, care iti da ocazia sa fii, in loc sa pari, sa astepti in loc sa te arunci, sa crezi in loc sa renunti, sa disperi, sa pierzi care-i de fapt scopul, sau macar directia, sfera, ansamblul