despre parsivitate si prostie fata de oamenii buni

cred ca,

"un om cu adevarat bun nu crede despre el ca e bun" e desigur o supra simplificare, care poate fi foarte inselatoare

care poate fi de asemenea foarte parsiva, adica oamenii buni sunt niste modesti, niste fraieri, niste naivi, niste neputinciosi, niste derizorii

la fel cum "stiu ca nu stiu nimic, si nici asta nu stiu prea bine", luat cu prostie, poate insemna zadarnicia cunoasterii

un om cu adevarat bun, este desigur modest, lipsit de orgoliu, de mandrie, de condescendenta, de impostura, de aroganta, de pedanterie etc. 

dar mai ales e constient de imensitatea ideala, de intangibilitatea bunatatii si a virtutii. la fel cum socrate e constient de imensitatea cunoasterii

insa existe multe tipuri de oameni cu adevarat buni. si asa cum orice om are inevitabil neajunsuri, la fel si acesti oameni. foarte rar, dar totusi chiar si modestia poate reprezenta intr-o masura un neajuns, eventual un neajuns de moment chiar si la oamenii buni

dar un neajuns si mai mare este lipsa de realism, de a stii unde te situezi, de maturitate a modestiei, de maturitate a ignorarii, de maturitate a naivitatii, de pragmatism, de reactivitate, de perseverenta 

daca toti sau chiar doar majoritatea oamenilor buni ar sta sfiosi, sau lipsiti de speranta existentei si fezabilitatii binelui, am trai intr-o lume sufocata de prostie, in care toti am muri in consecinta :))