stiu ca nu stiu nimic, insa a stii in ce sfera ma situez in raport cu imensitatea, cu ansamblul, cu absolutul

mi-a venit sa ma gandesc la o perspectiva interesanta, eliberatoare, la nivel de sublimare

pornind de la ideea ca multi oameni inteligenti, idealisti sunt nefericiti, cu explicatia ca urmaresc idealul dar niciodata nu il ajung, si prea ocazional simt ca il ating

e cred o mare problematica pentru oricine gandeste, pentru oricine crede, pentru oricine iubeste, pentru oricine vrea cu adevarat binele, oricare ar fi acesta

dar aici intervine salvatoarea realizare de la Socrare ca e un super eliberator, dar si inaltator lucru sa stii cu adevarat ca nu stii nimic, la scara absoluta, and that is an important thing, a good thing, and that's ok. stii in schimb unde te situezi, in ce punct, in ce raport, sau macar in ce sfera te afli. stii ca oricum nu poti face nimic in raport cu sfera absolutului, cu ansamblul cu predeterminatul, decat sa speri, decat sa crezi, decat sa aspiri

insa in niciun caz nu inseamna ca e zadarnic, sau absurd, ci din contra ca e fascinant. e un mister de neatins, de nepatruns de necuprins, iar cu credinta it is so fucking beautiful

nu este ceva ce poti utiliza, ce poti pune la treaba, ce poti fructifica de la un punct, si mai ales nu e ceva ce poti influenta, schimba, controla si nici macar cara pe umeri, cel mult a incerca, zadarnic

este insa ceva fata de care poti aspira, fata de care poti spera, fata de care poti contempla, si mai mult decat atat fata de care poti avea credinta ca e un ansamblu sublim care are sens, scop, semnificatie, si care sta la olalta in aceasta cea mai buna, dintre lumile posibile. ca it's exactly what it is supposed to be, how it is supposed to be, why it is supposed to be. ca totul este armonios, aliniat, si ca ansamblul tine

si ca trebuie doar, la scara absoluta aspirat, la scara relativa, concreta, parcurs, indeplinit, implinit

fata de care nu trebuie sa te temi, nu trebuie sa te zbati, nu trebuie sa te indaratnicesti, nu trebuie sa te lupti, nu trebuie nici macar sa rezisti sau neaparat sa te intrebi

insa daca fata de absolut, nu inseamna ca nici fata de relativ. in lumea concreta sigur ca trebuie sa rezisti, sigur ca trebuie sa te intrebi, sigur ca trebuie sa te lupti, in asa fel incat concretul sa nu fie mult prea mult, acaparat de catre partea moale, secundara, colaterala, tranzitorie si mai ales de partea intunecata a acesteia. sau mai ales drastic, definitiv, irevocabil strapuns, patruns, cuprins

la nivel absolut everything is exactly as it is supposed to be, si in ansamblu este sublim, in concret este greu, este dureros, este complicat, insa aceasta fiind doar partea moale tranzitorie, neputincioasa, si mai ales trecatoare fata de partea cu adevarat fundamentala

idealul nu trebuie urmarit, nu trebuie controlat, nu trebuie prelucrat, nu trebuie exercitat, nu trebuie implinit, nu trebuie nici macar indeplinit. doar concretul e necesar si inevitabil sa fie indeplinit, ca parte profund misterioasa si inevitabila a ansamblului armonios 

idealul este de la sine implinit, sau cel mult este in curs inevitabil de implinire. la nivelul asta absolut, nu avem niciun control, nicio sarcina 

deci cred ca pur si simplu trebuie sa avem rabdare sa vedem care e verbul acestei lumi, care este sub forma unei propozitii nemtesti, din motive misterioase

insa ce e cel mai misterios e ca, lasand la o parte ansamblul universal, absolut fata de care nu avem nicio putere si fata de care putem cel mult sa ne intrebam, sa aspiram si sa stim unde ne situam, ca stim ca nu stim nimic, si nici asta nu stim prea bine, si stim ca putem sa avem credinta, ca ansamblul tine. ca de ce n-ar fi nimic un miracol, cand totul poate fi un miracol

insa partea cu adevarat misterioasa in sens negativ, lasand la o parte ansamblul fata de care oricum nu putem face nimic, este concretul, relativul, prezentul, si mai ales partea moale, si mai ales partea intunecata a acesteia, problema raului

daca nimic nu e un miracol, oricum totul e pierdut. asa ca n-avem nimic de pierdut daca alegem miracolul, daca alegem sensul, daca alegem sa credem, iar sa parcurgem este oricum inevitabil, si la fel si sa asteptam sa vedem ce se intampla in deznodamant

ce este evitabil este sa ne pierdem calmul, sa ne pierdem decenta, sa ne pierdem iubirea, sa ne pierdem speranta, sa ne pierdem integritatea, sa ne pierdem credinta, sa ne pierdem umanitatea 

iar dintre lucrurile evitabile cateva sunt cruciale, drastice, irevocabile, restul sunt doar trecatoare

dar legatura determinanta intre cele doua lumi, cea absolura si cea relativa, nu poate fi decat ca prima este reprezentata de singurul lucru care ar putea-o cuprindem doar cine altcineva il poate cuprinfe pe 

D-zeu

asadar cred ca decat sa icercam sa purtam pe umeri, cand de fapt nu putem face nimic, intreaga existenta si tot ceea ce o cuprinde, putem purta cu simplitate, si prin suficienta vointa, cu noblete, lucrurile lumii concrete, cele cu adevarat importante, drastice, irevocabile, cruciale, care sunt un intunecat mister, dar 

insa toata aceasta problematica este a celor ce se confrunta in aceasta directie cu nefericirea

in directia cealalta se afla un alt orizont, al lipsei, nu al excesului, al libertatii denaturate, violente, intunecate

a nu fi (suficient) liber fata de absolut, a nu fi liber fata de relativ, si a fi prea liber fata de crucial, sunt cred cele 3 dramatice directii ale nefericirii, ale suferintei, ale pierzaniei, ale prostiei, sau cel mai dramatic, ale reavointei

cea mai interesanta este directia reavointei fata de absolut

in primul rand e latura clara a raului ca absolut, cel mai intunecat dintre toate

mai este insa si absolutul ca mijloc spre un scop, rauvoitor relativ. cum a fost comunismul, prin teribilul "scopul" scuza "mijloacele", trebuie sa mai spargi si niste oua, sa mai frangi si niste fiinte umane, ca sa faci o omleta absolut utopica, concret, relativ desigur contrariul